​
Salut!
Uite ce vei găsi în newsletterul de astăzi:

1. Articolul: "Cred că tocmai voi avea un atac de panică"​
   Citește mai jos povestea completă.
   ​
2. Despre Root Cause, un chestionar foarte avansat pe care îl folosesc în sesiunile inițiale cu clienții mei care se luptă cu anxietatea. Dacă vrei vreodată să afli detalii, dă-mi un reply la acest newsletter și îți spun ce și cum.
   ​
3. Episod de podcast: Frica sau intuiție? Cum facem diferența
   ​
4. Citatul zilei

Le găsești pe toate mai jos.

"Cred că tocmai voi avea un atac de panică"

Se întâmpla acum câțiva ani, înainte de pandemie, în perioada în care aveam încă un birou fizic în București și sesiunile de change strategy nu erau aproape exclusiv online.

Aveam biroul la parterul unui bloc cu 3 etaje, în care erau doar sedii de firmă, iar clădirea avea și o curte mică, care dădea în stradă. Cu o poartă descuiată. Vei vedea imediat de ce e relevant acest detaliu.

Clienta mea, Ramona (hai să o numim așa, okay?), venise la mine fiindcă avea o frică puternică de câini, o fobie. Și voia să scape de ea.

Ca o paranteză, fobiile, împreună cu anxietatea și instrumentele de gestionare a diferitelor emoții au fost întotdeauna subiecte de interes pentru mine, le cunosc intim, fiindcă le-am trăit pe propria piele. De fapt, ele m-au condus către psihoterapie, iar mai târziu coaching și change strategy.

Ne-am întâlnit deci, am rezonat unul cu celălalt, i-am zis că o pot ajuta, și după discuția inițială a rămas că ne vedem într-o săptămână, pentru prima sesiune de lucru efectivă. M-am pregătit, cum fac înainte de fiecare sesiune. Cu câteva tehnici complet diferite una de alta, pentru cazul în care ceea ce foloseam de obicei pentru astfel de obiective n-ar fi funcționat la Ramona. Eram încrezător că puteam să o ajut și așteptam venirea ei cu o ceașcă de cafea în mână, adunându-mi gândurile, apoi făcându-le să dispară, unul câte unul.

Doar că, cu câteva minute înainte de ora programată, în loc să se audă soneria la ușă, a început să îmi sune telefonul. Era Ramona. Mi-am imaginat scurt că probabil sună să îmi spună că întârzie și i-am răspuns.

Ușor iritată, dar nu confruntațională.

Mi-a luat două secunde să îmi dau seama ce se întâmplase: Proprietarul clădirii avea un câine. Lup, ciobănesc, imens. Știam asta. Doar că de obicei stătea în spatele clădirii, într-un țarc, nici măcar nu se vedea atunci când cineva intra în curte. Dar o dată pe lună îl mai vedeam liber.

Deși mare, nu era agresiv, mai mult se bucura de libertate. Când venisem la birou în acea zi nu l-am văzut, însă între timp proprietarul probabil îl lăsase liber, fix în ziua și la ora la care Ramona venea să lucrăm pe… frica ei imensă de câini.

M-am ridicat de pe canapea repede, și în drum către ușă am văzut-o pe Ramona înlemnită, cu mâna pe clanța porții și pe Rex de partea cealaltă a gardului, stând pe șezut și fixând-o cu privirea.

A urmat un dans în trei în urma căruia eu și Ramona am ajuns până la urmă înăuntru în siguranță. Iar modul în care am putut să văd și să comunic cu ea în timp real despre ceea ce simte a fost super benefic și esențial pentru sesiunile care au urmat. Un eveniment neprogramat, venit la momentul potrivit, care până la urmă a ajutat enorm.

Două idei

Sunt însă două idei care mi-au rămas întipărite în minte legat de această întâmplare, ani mai târziu.

Prima idee este fraza pe care mi-a zis-o Ramona atunci când s-a văzut în siguranță înăuntru, cu un pahar cu apă în mână. S-a uitat la mine, a zâmbit și a zis:

Apoi a râs.

Mi-a rămas în minte pentru că mi-a plăcut. Probabil mai mult decât ar fi trebuit să îmi placă.

Realitatea este că nu, probabil fix asta nu aș fi făcut-o niciodată. Era un risc prea mare de retraumatizare, iar mie îmi place să rezolv probleme, nu să creez unele noi. Însă a fost acolo ceva ce mi-a plăcut: mi-a plăcut că păream genul de om care ar trata lucrurile neconvențional, altfel decât majoritatea coachilor sau terapeuților.

Fiindcă asta mi-am dorit întotdeauna. Nu vreau ca cineva să vină la mine și să audă fix ce a mai auzit de la alți 3 specialiști. Fiindcă, în mod evident, dacă am ajuns să vorbim acum despre același subiect, ar însemna că primii 3 specialiști nu te-au ajutat suficient. Nu?
​

A doua idee:

Al doilea motiv pentru care mi-a rămas întipărit în minte evenimentul este pentru că, pentru câteva momente, m-a teleportat cu 11 ani în urmă, într-un cabinet de psihoterapie în care clientul eram eu. Cu mult înainte să fi parcurs prima mea formare de coaching sau să mă gândesc că voi ajunge să fac asta vreodată.

Mă ridicam să plec, la sfârșitul unei sesiuni de terapie în care vorbisem despre atacurile de panică pe care le tot aveam și care îmi dădeau peste cap viața. M-am ridicat să plec, am pus mâna pe clanța ușii și am simțit cum abia mai puteam să respir.

Presiune în capul pieptului, un ușor tremur în tot corpul, o senzație de aproape leșin și o frică “nejustificată” în oase. Am recunoscut simptomele unui atac de panică instantaneu.

Cu o voce perfect controlată m-am întors către terapeut și l-am întrebat, cu același ton cu care ai ruga pe cineva la masă să îți dea solnița sau șervețelele:

M-am întors în cabinet, mi-am reluat locul și am gestionat împreună ce a urmat, unul dintre cele mai utile evenimente nedorite pe care le-am experimentat vreodată.

Fiindcă ce poți să vrei mai mult decât să poți procesa, live, în timp real, una dintre cele mai mari frici pe care le ai, de față cu omul care speri că te poate ajuta să scapi de ea?

M-a ajutat enorm. Iar acel eveniment a contat major în dobândirea încrederii pe care o am astăzi în a lucra cu clienți care simt anxietate sau frici.

Plus, în curând se fac 16 ani de când n-am mai avut niciun atac de panică iar în puținele momente în care anxietatea mai apare (poate o dată pe an, în medie), intensitatea este la, probabil, 2% din cât era atunci. Aproape insesizabil. Nu simt că mai face parte din viața mea.

Nu-i rău deloc. Mai ales fiindcă știu exact cum am ajuns să rezolv asta, lucrurile nu "s-au așezat singure".
​

În încheiere

În încheiere și într-o notă ușor amuzantă, sigur, rămân niște întrebări:

Ținând cont că scena cu câinele s-a întâmplat DUPĂ cea cu terapeutul meu și că știam și atunci cât de mult m-a ajutat procesarea în timp real a fricii, făcută împreună cu terapeutul, cât de sigur pot fi eu că Rex-liber-în-curte a fost o întâmplare?

Oare Rex era lăsat liber în curte în aceeași zi în fiecare lună?

Oare subconștientul meu știa care este acea zi atunci când i-a propus Ramonei ziua pentru a avea sesiunea? Sau a fost pur și simplu norocul (sau ghinionul) de moment?

Am propus-o eu fără să îmi dau seama? Sau a propus-o ea?

Oare chiar sunt "genul ăla de om"? Și oare dacă aș descoperi într-o zi că sunt, m-aș putea ierta?

Probabil că da. 😊

Să scriu și aici, că n-am vorbit public despre asta niciodată:

Pentru că atunci când îți înfrunți fricilepe ”teren”, în timp real, schimbarea poate fi profundă și rapidă, în cei 8 ani în care m-am luptat cu anxietatea (și validat în următorii 10 ani lucrând cu clienți), am construit un chestionar avansat de identificare a principalilor triggeri ai anxietății și a direcțiilor clare de rezolvare.

Îl folosesc în sesiunile inițiale cu unii dintre clienții mei. Dacă vrei vreodată să afli detalii, dă-mi un reply la acest email și îți spun ce și cum, ca să evaluezi cât de mult te-ar putea ajuta și pe tine (sau pe cineva drag).

Episod de podcast:
Frica sau intuiție? Cum facem diferența

​
Atunci când avem de luat o decizie importantă sau urmează să facem ceva dificil, uneori este normal să simțim frică. Cum putem învăța să diferențiem frica sau anxietatea de vocea intuiției – una care ne este de ajutor și ne dă semnale să nu facem ceva ce vom regreta ulterior? Ascultă episodul aici.

Citatul Zilei

​

Pe săptămâna viitoare,
Andrei

​
​PS: mai scrie-mi dacă îți place vreun newsletter sau dacă simți că a venit (în sfărșit) momentul să ne cunoaștem.
​

Daca vrei sa dai Share pe Social Media, gasesti aici varianta web a acestui newsletter.
Daca nu esti abonat, te poti abona aici.

Ma poti urmari si pe

​​​​