​
Salut!
​

Am avut mai mult timp să mă gândesc zilele astea...

Și am ajuns la o realizare care mă sperie un pic. Și fiindcă e posibil să te privească și pe tine, hai să iți zic:

Vezi tu, eu scriu newsletterul acesta de peste 8 ani. De obicei, o dată la două săptămâni. Uneori mai rar, alteori mai des, în funcție de cum îmi permite activitatea mea principală: lucrez 1 la 1 în sesiuni și programe de change strategy, în care ajut oamenii să își atingă obiectivele, să-și accelereze procesele de dezvoltare sau, după caz, să își încetinească ritmul vieții (atunci când a devenit prea mult).

Și primesc de multe ori Reply-uri de la oameni ca tine, de cele mai multe ori legate de ceea ce am scris în newsletterul respectiv, alteori un "Mulțumesc" pentru ceva ce i-a ajutat. Mă bucură toate, răspund la fiecare!

Doar că, din când în când...

Doar că, din când în când, vine către mine un altfel de reply. Ori aici pe email, ori pe Whatsapp, mă contactează cineva care îmi spune ceva de genul:

Și bineînțeles că mă bucură de câte ori se întâmplă asta. Doar că în ultima vreme mi se întâmplă din ce în ce mai des ca citind acest mesaj mintea să îmi rămână agățată pentru câteva secunde de prima frază spusă de "Cristi": îți urmăresc newsletterul de 3 ani…

de 3 ani…

Știi de ce această frază îmi trimite fiori pe șira spinării?

Fiindcă știu, din experiența atâtor mii de sesiuni avute cu oamenii în ultimii 13 ani din viața mea profesională, că mai nimeni nu apelează la ajutor în momentul în care îi apare pentru prima dată "problema" în viața lui/ ei.

Nu! Amânăm... Mai întâi alegem să nu ne uităm acolo, sperăm că o să treacă. Sau ne spunem că nu-i o problemă care să ne afecteze prea mult viața.

Apoi încercăm să o acoperim cu altele, să ne luăm mintea de la ea. Apoi, atunci când suntem forțați să recunoaștem că e cu adevărat acolo, încercăm să ne amorțim într-un fel, poate nu-i mai simțim așa puternic efectele.

Și, la un moment dat, ne încolțește în minte ideea că am putea cere ajutorul cuiva.

Dacă suntem overachieveri, începem să ne luptăm cu ideea de a cere ajutorul, uitând că și Superman și Batman și alți supereroi mai aveau pe lângă ei oameni care îi ajutau, nu făceau chiar totul singuri.

Și atunci când ajungem să ne săturăm cu adevărat de acea "problemă", când costurile emoționale de a avea problema au devenit de 3 ori mai mari decât problema în sine sau când, pur și simplu, suntem extenuați de atâta luptă cu propria noastră minte, ei bine, atunci, abia atunci, scriem un mail către cineva ca Andrei.

Poate-poate.

Acest proces e oarecum normal pentru mare parte dintre noi. Sunt faze prin care trecem. Prin unele mai repede, prin altele mai greu. Unii mai repede, alții mai încet.

Pentru unii durează 2 luni. Pentru alții 2 ani. Pentru alții 4 sau 5.

Și asta mă înfioară…

Cum naibii trebuie să se simtă 3-4 ani în care ai amânat o decizie care ar putea să îți facă problema să dispară? Sincer, nici nu vreau să mă gândesc prea mult la asta… Că începe să mă doară pe mine. Și nici măcar nu-i vorba despre viața mea…

Ce resorturi ne fac pe noi, oamenii, să tolerăm timp de 1, 2 sau 5 ani contexte de viață care n-ar fi trebuit tolerate?

Înțeleg mecanismele din spate, le-am studiat suficient. Dar de câte ori citesc un mesaj care începe cu "te urmăresc de X ani", eu știu că omul care îmi scrie mi-ar fi putut scrie acum 3 luni, sau acum 2 ani. "Problema" n-a apărut azi. Și nici ieri.

Dar ar fi putut să dispară cu 3 luni sau cu 2 ani mai devreme. Împreună am fi putut să o rezolvăm. Anxietatea aia, burnoutul ăla, gândurile negative care i se învărt în cap în fiecare zi, jobul ăla care îl stoarce de energie, relația aia care-i suficient de călduță încât să stea în ea, dar suficient de rece încât să se întrebe de 3 ori pe săptămână ce mai caută acolo...

Și, într-un fel, deși știu că decizia de a își schimba viața ține de acel om și deși n-ar trebui să mă întreb asta, mă întreb totuși ce aș fi putut face eu în plus, ca să-l conving să îmi scrie mai devreme.

Poate-poate.

Și azi dimineață m-am trezit din nou cu această întrebare.

Așa că, dacă tu ești acel „Cristi” (sau acea „Ioana”…), uite un mesaj pentru tine, semnul pe care îl așteptai.

Întreabă-mă cum lucrez, zi-mi cu ce te confrunți, lasă-mă să îți zic măcar dacă și cum te pot ajuta. Dacă nu o pot face eu, poate îți recomand pe cineva care poate.

Și chiar dacă ajungi să îți dai seama că timpul sau banii sunt un impediment, măcar ai făcut un pas înainte. Și poți începe să te gândești care este următorul. Și ușor-ușor, fără să îți dai seama, ai început să te miști din locul ăla care îți provoacă durere și frustrări de atât de mult timp. Ai făcut ceva!

Fiindcă știi ce?

Între "mă tot gândesc să rezolv problema asta de ceva timp" ȘI "am avut această problemă toată viața mea și n-am rezolvat-o" este o distantă foarte-foarte mică.

Pentru fiecare om care amână 2 sau 5 ani rezolvarea unei probleme, există sute și mii de oameni care "nu se vor apuca" să o rezolve niciodată.

Fiindca deși zilele par lungi, anii sunt scurți.

​

​

Don't be a stranger.​
​
Andrei
+40722458259 (whatsapp)

​

Daca vrei sa dai Share pe Social Media, gasesti aici varianta web a acestui newsletter.
​
Daca nu esti abonat, te poti abona aici.

​