💊 atunci când (crezi că) nu mai poți să gestionezi durerea
|
Salut!
Le găsești pe toate mai jos. Atunci când nu mai poți să gestionezi durerea - Știi locul ăla din mintea ta în care te duci atunci când nu mai poți să gestionezi durerea? Locul ăla în care te duci tu și ești în siguranță și totul e okay… M-am uitat fix în ochii ei ca la ultima nebună. Și mintea mea, scandalizată, repeta… Despre ce naibii vorbește? N-am niciun loc în care să nu mai simt ceea ce simt. N-am! Nu-i niciun loc. A continuat: - Exact… Du-te acolo acum. 99% din mintea mea urla: Nu-i niciun loc, nu înțelegi? Doare orice aș face, n-am unde să fug. Rezolv-o, ești medic. Dar n-am zis asta cu voce tare. Am tăcut și am continuat să mă uit în ochii ei. Am zâmbit, probabil amar. - Și de câte ori durerea devine de nesuportat, du-te acolo. Acolo ești în siguranță. Și nu te doare nimic. Câteva lacrimi au început să-mi curgă pe obraji. Habar n-am de ce. I-am mulțumit și am ieșit pe ușă așa cum venisem. Dar 1% din mintea mea a început sa caute. Parcă în ciuda celor 99% care știau că locul ăla nu există, 1% se agățau de speranță. Poate pentru că speranța era tot ce simțeam ca am. Eram într-una din cele mai proaste perioade din viața mea. Pierdusem doi oameni dragi și peste asta, mergeam la acupunctură încercând să rezolv niște probleme medicale pe care nu știam de unde să le apuc și care dureau de luni de zile. Și nu părea că funcționează. Până când băbuța asta, care în mod evident nu învățase asta la școala de acupunctură, mi-a plantat în minte, prin câteva cuvinte, că ar putea exista un loc în capul meu în care să mă pot refugia atunci când a gestiona realitatea devenea insuportabil. Mi-am imaginat instantaneu un loc cu iarbă perfect verde, undeva lângă o cascadă, în care era perfect liniște (știu, știu, probabil n-ar fi liniște lângă o cascadă, dar lângă asta a mea era - tu găsește-ți propriul loc, nu-i real, deci poate fi oricum ai tu chef să fie). Apoi m-am întrebat cum s-ar simți să fiu în locul ăla. Ce înseamnă sa fie perfect liniște, cum se simte corpul meu când nu are dureri, cât aș vrea să stau acolo. Nu vreau doar să îl "văd", ci să îl experimentez. În zilele și săptămânile care au urmat, de câte ori mi-era greu, cei 1% din mintea mea, deveniți acum 5%, apoi 10%, îmi împingeau în minte aceleași cuvinte: - Știi locul ăla din mintea ta în care te duci atunci când nu mai poți să gestionezi durerea? Locul ăla în care te duci tu și ești în siguranță și totul e okay… Apoi vedeam cascada. Și după ce am văzut-o câteva săptâmâni la rând, ghici ce? Brusc, la întrebarea "Știi locul ăla din mintea ta…" răspunsul reflex a început să fie "Da, îl știu." Deja mi-era familiar. Devenea din ce în ce mai safe acolo, mă simțeam în siguranță doar fiindcă îmi devenise familiar și fiindcă, ușor-ușor, îl încărcasem cu așteptarea că ar trebui să mă simt mai bine acolo. Creștea cu fiecare zi care trecea. Îl cultivam doar prin revizitare. Te întrebi dacă asta m-a vindecat atunci, așa-i?Cum ar fi să zic asta? Nu, pe bune, cum ar fi pentru tine să spun că asta a fost suficient încât să mă vindec? Ce ai prefera să auzi? Și de ce ai prefera să auzi ceea ce ai prefera să auzi? Realitatea e că nu știu cât de mult a contat asta în procesul de vindecare. În câteva săptămâni s-a rezolvat ceva ce dura de luni de zile. Poate de la vreun tratament, poate de la ce făceam în mintea mea sau poate doar datorita timpului și a capacității corpului meu de a rezolva problema. Poate câte un pic din fiecare, n-o să știu niciodată. Dar știi ce știu? Că a crede în cascada aia a făcut problemele un pic mai tolerabile cât timp au existat. În perioadele alea în care simțeam că n-am niciun fel de control, m-am agățat de ceva ce știam că ține doar de mine. Am internalizat o parte din control. Cât despre tratamentul oferit de medic… sigur că aș fi preferat ceva care să funcționeze instantaneu, aș fi preferat ca știința și medicina să fie mai aproape de ce am fost învățați că este. Și mă bucur de oricâte ori este așa. Dar în lipsa acestor lucruri, accept și îmi administrez cu plăcere niște "speranță" la orice oră din zi. Aleg să cred. Fiindcă speranța e o alegere personală. Așa cum și credința e o alegere personală. 😡 Programul meu de auto-reglare emoționalăSchimbă-ți starea emoțională singur, în doar câteva minute, oricând simți anxietate, frică, furie sau tristețe. Daca vrei să înveți cum să te reglezi emoțional atunci când realitatea te doboară, am făcut un super training cu tehnici demonstrate științific, învățate din hipnoză, arte marțiale, NLP și terapie cognitiv-comportamentală. Are o reducere mare, pe care probabil o va mai avea doar la sărbătorile de iarnă. Deci e un moment bun să îl iei, dacă simți că te-ar ajuta.
Cât de ușor e să scrii o carte
|
PS: mulți ani mai târziu, artistul cu cele mai bune texte din lume (pentru mine) lansează piesa asta.
'Cause I know there's a room where I'm happy
But I can't find my way to the door
Tell me who wins the war 'tween my heart and my head?
I forgot what I'm suffering for
I surrender to dark, when it all falls apart
At least I won't have to pretend
And I know there's a room where I'm happy
Let me in, let me in.
Daca vrei sa dai Share pe Social Media, gasesti aici varianta web a acestui newsletter. Daca nu esti abonat, te poti abona aici.
Mă poți urmări și pe
Andrei Roșca
Change Strategist. Autor al cărții "Acum, aici, contezi". Trainer de change strategiști, coachi și psihoterapeuți. Fondatorul Whisper - Center for Strategic Change