Acum două zile ningea iar eu mă grăbeam să ajung la o sesiune de change strategy în București. Am comandat un Uber și am urcat în lift.

Când am ajuns în fața blocului și m-am uitat pe telefon, mașina tocmai întorcea de pe sensul opus, pentru a ajunge la punctul indicat de aplicație.

M-am urcat în spate, am dat bună-ziua și am simțit tensiunea din aer înainte să închid portiera. Șoferul - pe la 50 și ceva de ani, cu părul alb, agitat. Se uită la destinație, își dă seama că are nevoie să întoarcă din nou mașina și zice frustrat:

- Te-am sunat de două ori.
​
Aud ce zice, dar îmi scot totuși una dintre cășți din ureche și întreb calm:
- Poftim? Ce spuneți? Ezită două secunde și, schimbând persoana la care mi se adresează, repetă:

- V-am sunat de două ori, dar nu mi-ați răspuns. Voiam să știu dacă să vin pe partea asta sau traversați dumneavoastră. Că văd că acum iar trebuie să întorc. Daca îmi răspundeați nu mai întorceam acum.

Îmi trece prin minte: băi, fix n-am chef de asta acum. Încă un "taximetrist" care mă ceartă și vrea să mă educe. Mă grăbesc, mă duc către o ședință cu o clientă, n-am chef să mă enervez. Și n-am chef nici să mi se facă morală. Înțeleg că pentru el sunt niște manevre în plus, înțeleg că i-ar fi fost mai confortabil să fie altfel, dar eu ar trebui să îi fac lui viața mai ușoară, gândindu-mă în avans? Sau el mie? Nu cumva eu sunt clientul aici și plătesc un serviciu?

Stop! Mă forțez să îmi controlez gândurile. Eu decid unde îi permit minții să se ducă, eu decid ce vreau să fac cu ea. Ce vreau să fac acum? Vreau să verific datele. Care este realitatea și care este bias-ul emoțional aici?

Scot telefonul să verific dacă într-adevăr n-am auzit eu telefonul. Niciun apel. Îmi dau seama că, cel mai probabil, eram în lift când a încercat să sune. Îi spun:

- Să șțiți că eu n-am primit niciun apel de la dumneavoastră. Poate eram în lift și nu era semnal.

- Poftim?

- Zic, să știți că n-am primit niciun apel.

În timp ce spun fraza asta, oscilez în mintea mea dacă să adaug sau nu la sfârșit un “îmi pare rău”. Decid să nu, fiindcă realitatea e că nu îmi pare rău. Nu îmi pare nici bine, dar atitudinea lui sigur mă face să nu îmi pară rău. Și nu vreau să o zic doar ca să o zic, ar putea să o interpreteze ca și cum îmi cer scuze. Și nu simt că am pentru ce. Așa că îi zic doar:

- Să șțiți că n-am primit niciun apel.

Liniște. Nu se aștepta la asta. Pare un pic debusolat. Ca și cum era pregătit să se certe și simte că i s-a luat motivul. După 5 secunde zice:

- Doi kilometri jumate…

Înțeleg la ce se referă. Dar sper că am înțeles greșit, așa că îi spun:

- N-am înțeles…

Ridică un pic vocea și zice:

-Doi kilometri! Mai sunt și doar doi kilometri până la destinație!

Simt cum încep să mă enervez. Mi se tensionează ușor maxilarul, simt cum încep să mi se atingă dinții din față, mi se strâng involuntar mușchii din jurul ochilor. Nu sunt un om coleric, iar semnele astea îmi indică o limita care este pe punctul de a fi depășită.

Gândurile încep să vină peste mine, de-a valma, din toate direcțiile. Surprind câteva dintre ele, le țin să nu iasă.

Se simte ca un clopot de alarmă sunat într-o cetate. “Cineva vrea să treacă peste zidurile cetății. Cineva forțează nota, sunt responsabil să trasez limite ferme, să înțeleagă că încalcă niște limite.”

“Vrei să ne certăm, prietene? Okay, dar n-o să ieși bine din asta.”

“Am ședință cu un client, este exclus să merg acolo nervos. Nici măcar iritat nu vreau să fiu.”

“Taximetriștii ăștia nu se schimbă niciodată?”

“De ce naibii nu îți asumi munca pe care o faci? Nu e parte din jobul tău să conduci în orașul ăsta aglomerat și plin de oameni nervoși? Nu tu ai ales asta? Asumă-ți. Că și eu îmi asum consecințele jobului pe care îl fac. Sau dacă nu-ți poți asuma, oprește-te, nu o mai face! Nu-i vina mea că tu nu îți suporți jobul, nu-ți vărsa nervii pe mine.”

Toate astea sunt gânduri care îmi trec prin minte.

Nu iese niciunul și probabil niciunul nu s-ar putea citi pe fața mea acum. Cred. Sper.

Mă agăț de unul dintre gânduri, îmi tot revine în învălmășeala din capul meu: “Dacă nu-ți poți asuma, n-o mai face! Dacă nu-ți place, n-ar trebui să o mai faci!”. Mă sâcâie gândul ăsta. Celelalte nu, ăsta da.

E o judecată? În mod cert sună ca o judecată. Ca și cum eu îl judec pe el. Dar n-am oare dreptate să îl judec? Irelevant, Andrei. Acum este irelevant dacă ai dreptul sau nu. Care este realitatea? Ce este real, ce este doar bias emoțional?

Inspir pe nas, expir lung pe gură, printre buzele întredeschise. Din nou. “Dacă nu-ți poți asuma, N-AR TREBUI să o mai faci!”. Pfff, și abia atunci mă lovește!

Dacă nu îți place să conduci în traficul din Bucureșți, dacă ești nervos și asta te face să cauți scandal cu clienții, poate n-ar trebui să faci jobul ăsta. Chiar n-ar trebui!? Și atunci de ce ai continua să o faci? De ce ar continuă cineva să o facă? De ce nu s-ar opri, pur și simplu?

Răspuns: pentru că simte că n-are încotro. Pentru că simte că TREBUIE să o facă. Poate fiindcă chiar "trebuie" să o facă.

Se vede obligat să facă ceva ce nu vrea să facă. Asta ar explica reacțiile lui, nu? Prins într-un job pe care nu vrea să îl facă, captiv, supra-reacționează la orice stimul care îi aduce aminte că e prizonier.

Mintea mi se liniștește brusc. Din momentul în care el a zis, ridicând vocea, “2 km! Mai sunt și doar doi kilometri până la destinație!” au trecut nu mai mult de 4-5 secunde. Poate 7.

Mă uit, din spate, în oglinda retrovizoare, căutându-i privirea și în același timp îi zic calm, dar cu o empatie controlată, ca de la bărbat la bărbat, nu vreau ca ceea ce urmează să spun să fie perceput ca fiind condescendent. Și nici nu vreau să transmit “milă”.

- Îmi pare rău că trebuie să conduceți prin orașul asta. Pare că nu vă place și nu-i ușor.

Face contact vizual prin oglinda retrovizoare pentru 2 secunde, apoi se uită în jos, apoi revine cu atenția pe traficul din față și răspunde pe cu totul alt ton, mai calm, mai împăciuitor, scurt:

- E greu, domnu'.

- Dar n-aveți încotro.
Zâmbesc și încerc să pun un strop de compasiune în zâmbet.

Zâmbește și el.

- Mai am un pic, apoi pot să mă opresc din asta.

- Mă bucur pentru dumneavoastră.

- Mulțumesc.

Și se face liniște. Și în mașină, și în mintea mea.

Mă face să mă întreb câți oameni merg în fiecare zi la muncă simțind că trebuie să o facă. Simțindu-se captivi.

Și mă simt recunoscător pentru fiecare moment din fiecare zi în care reușesc să măresc spațiul dintre stimulii care mă provoacă și răspunsul meu la acești stimuli. Sunt recunoscător că fac o meserie care îi ajută pe alții, dar mă ajută și pe mine. Și nu este zi în care să nu conștientizez că e un dar pe care mi l-am făcut eu mie, acum 20 de ani.

Libertatea e un dar.
Cu toții merităm să fim liberi.

📩 Îți place acest articol? Primește unul nou în fiecare săptămână, alături de cei +15.000 de abonați ai newsletterului meu!

✅ Abonează-te gratuit mai jos! 🚀

​