​
Mi-am început viața cu niște minusuri și cu niște plusuri. Ca noi toți. Probabil tot ca noi toți, minusurile mele mi s-au părut (și încă mi se par) mai mari decât ale altora. Aproape nedrepte.

​

Azi, însă, vreau să scriu despre unul dintre plusuri.

E vară și e cald în București, iar eu mă apropii pe jos, cu căștile în urechi, de strada pe care am crescut în copilărie. Pe vremuri traversam Șoseaua Pantelimon pe mijlocul “străzii”, nu mă oboseam să caut treceri de pietoni, știam ca mașinile vor opri. Am reflexul să fac asta și astăzi dar mi-l înăbuș cu blândețe. Doar sunt adult. 😀

Blocul în care am crescut este la o intersecție între Șoseaua Pantelimon și o străduță adiacentă. În timp ce mă apropii de el încep automat ritualul de a îmi scoate căștile din urechi, mai întâi dreapta, apoi stânga, le bag în buzunar, îmi dau telefonul pe silențios.

Mă uit la ceas, e 18:58, și când ridic ochii din ceas îi văd pe prietenii mei, “A” și “J”, în același timp, venind din direcții diferite. “A” tocmai iese din scara blocului, “J” vine de pe străduța de lângă. Un pic mai departe, în spatele lui “J” îl văd și pe “R”, îl recunosc după mers.

Mă uit din nou la ceas, zâmbesc și dau din cap cu o ușoară neîncredere. E 18:59, venim din părți diferite ale unui oraș efectiv blocat de mașini; care erau șansele ca toți să ajungem fix în același timp acolo?

Mari. Șansele erau foarte mari. Fiindcă asta se întâmplă în 99% dintre cazuri, de 30 de ani încoace. Ajungem la timp.

Împlinesc 40 de ani în 2 zile și mă cunosc cu oamenii ăștia, prietenii mei, de mai mult de 30. Și de cel puțin 27 de ani, ne întâlnim în același loc. Zâmbim când ne vedem, ajungem în același timp unii lângă alții, apoi toți patru începem să ne strângem mâinile, doi câte doi, în liniște.

Apoi o luăm în aceeași direcție cu toții, pe străduța pe care am crescut, să facem o tură de cartier. Ca un ritual despre care n-avem nevoie să vorbim, dar știm că trebuie făcut.

​

Și până în acest moment niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt.

Niciun “salut”, niciun “hai, noroc”, niciun “ce faci mă?”, niciun “mă bucur să te văd”. Fiindcă toți știm lucrurile astea iar “salutul” tocmai s-a întâmplat.

Ne-am strâns mâinile și e suficient. Fără umpluturi, fără briz-briz-uri. Dacă unul ar începe cu “mă bucur să te văd” cel mai probabil ceilalți l-ar întreba dacă e okay și are nevoie să vorbească cu cineva despre asta. Normal că te bucuri să mă vezi. Altfel ce-ai face aici, la 19:00 fix?

Apoi intrăm direct în subiect. Nu pe ocolite, fără ritualuri. Unul dintre noi zice ceva, poate “băi, ați văzut știrea aia cu…?” sau “să vedeți ce-am pățit ieri…” sau, uneori, “băi, voi credeți că după moarte se mai întâmplă ceva?” Fără nicio discriminare, vorbim despre planetă, viață dar și despre nimicuri. Small talk dar și subiecte profunde, rostogolindu-se unele după altele fără să-și ceară voie.

Ocazional, unul dintre noi mai are nevoie să i se spună “frate, mai taci, că vorbești doar tu de 10 minute”. Ba uneori mai și înjurăm, dacă tensiunea o cere.

Și nimeni nu se supără niciodată.

​

Și mai e un lucru care nu se întâmplă niciodată:

Nu ne apucăm să dăm sfaturi aiurea, necerute. Nu simțim nevoia să ne arătăm mușchii unii altora.

N-am discutat niciodată, în toți anii ăștia, despre cât câștigă fiecare și nu ne dăm sfaturi cu privire la femei. E o înțelegere tacită acolo, între noi, că ne respectăm suficient încât să nu punem în pericol relația dându-ne aiurea cu părerea pe subiectele astea. Sigur, dacă cineva cere feedback, îl primește. Dacă ai nevoie de ajutor, zi-mi. Dacă nu, poți să dai o bere când ai fost promovat sau când ai vândut business-ul dar, sincer, nimănui nu-i pasă câți bani câștigi tu acum.

Când unul își cumpără mașină nouă, ceilalți îl felicita, dar mai niciodată nu este întrebat cât a dat pe ea.

Când totuși se mai întâmplă, rar, ca unul să aibă nevoia să se laude cu ceva din sfera banilor, se creează o tăcere awkward, ciudată, de câteva secunde. Ca și cum ceilalți ar spune “man, nu se face asta! hai să nu încurajăm acest comportament. Du-te și fă rahaturile astea cu oamenii mai ușor impresionabili din viața ta, cu noi nu stă în picioare”.

​

​

De pe la vârstă de 13 ani până pe la 18, cel puțin cinci zile din cele șapte ale fiecărei săptămâni arătau pentru noi la fel:

Ieșeam din casă pe la 4 sau 5 după-amiaza, când terminam cu școala și, poate, cu lecțiile și ne plimbam pe străduțele alea (mai pustii atunci decât acum) și vorbeam.

Ne plimbam și vorbeam până la 11 noaptea, uneori și mai târziu. Îți poți imagina? 6-7 ore de plimbat în cerc, pe aceiași doi km de străduțe prin spatele blocurilor, fără telefoane, fără distrageri, fără responsabilități de joburi sau copii, fără bani de cheltuit, fără mall-uri, doar vorbit unul lângă celălalt și mers?

Plimbatul și vorbitul mi-au devenit prieteni atunci, în anii aia, într-o oază de liniște pe care noi 4 ne-o creasem, dintr-un cartier în care în multe scări de bloc călcai pe seringi, în care asistam aproape zilnic la bătăi, unde erau zone în care poștașul nu intra decât cu pistol la el, fiindcă fusese jefuit de pensii de 2 ori.

În lumea aia, 4 copii care nu beau, nu se drogau, nu furau erau, uitându-mă acum în urmă, o anomalie. Niciunul nu eram violenți sau impunători, ba chiar din contra, erau multe momente când aveam și noi de suferit din cauza asta. Și cu toate acestea, a doua zi eram din nou pe aceleași străzi, navigând lumea aia, “supraviețuind”.

Fiindcă lucrurile bune erau mai multe decât alea rele. Chiar dacă cele rele erau multe. Ne-au legat toate momentele în care, în acea lume, ar fi fost atât de ușor să o luăm la stânga, și cu toate astea am luat-o la dreapta. Fiecare dintre noi pe cont propriu, dar susținuți tacit de grupul față de care simțeam apartenență.

Mă gândesc uneori, având cunoștințele de psihologie de acum, și îmi vine în minte că pur și simplu n-are niciun sens - coconul ăla de siguranță în lumea aia violentă parcă n-ar fi trebui să poată exista. Contextul negativ ar trebui să influențeze mai mult oamenii, nu?

Bine, realitatea e că ne-a influențat, și nu doar în bine. Ne-a dezvoltat un awareness situațional puternic, dar și o scanare exagerată după pericole potențiale, un gut-feeling care ne ajută pe toți să citim oamenii în 5 secunde și un filtru anti-bullshit de excepție. Plus, o cunoaștere și o înțelegere a lumii așa cum e ea, de fapt. O ancorare în realitatea crudă.

Cu toții am căutat și am preferat relații de cuplu stabile, dedicate. Profesional, eu am simțit să merg pe cont propriu de mic, dar am fost concentrat, nu m-am împrăștiat și am fost dispus să muncesc. Ei s-au angajat, unul în construcții, unul într-o bancă, unul în retail, dar toți au o medie de lucrat de cel puțin 7-8 ani în același job. Loiali. La fel de muncitori. Toți am căutat stabilitate, unii dându-ne voie să riscăm mai mult, alții mai puțin, dar cu toții am vrut să ajungem la “liniștea aia”.

Și am cam găsit-o. Și cred că și ei o apreciază așa cum o apreciez eu - ca niște oameni care n-au avut-o neapărat, iar asta i-a făcut să se întrebe cum ar arăta ea dacă chiar ar exista?

​

Și da, viața s-a schimbat și sunt alți oameni cu care petrec acum mai mult timp decât cu ei.

Viața ne-a dus în zone diferite, în special din punct de vedere profesional. Și nu am rămas foarte conectați la acest nivel. De fapt, sunt 15.000 de oameni abonați la acest newsletter în acest moment și niciunul dintre cei 3 nu e printre cei 15.000.

Dar eu simt o relaxare în asta. Și cred că și ei simt. Întâlnirile cu ei sunt un spațiu în care niciodată nu simt nevoia să demonstrez nimic.

De câte ori ne întâlnim și vorbim, simt că pentru ei sunt doar Andrei. Nu Andrei care face business de la 17 ani, nu Andrei care lucrează unu la unu de 12 ani ajutând oamenii să își schimbă viețile, nu Andrei care a făcut și vândut business-uri sau a scris cărți, nu Andrei care a dat zeci de mii de euro pe training și uite-ce-tare-e-el-acum și ce rezultate profesionale are.

Pentru ei sunt doar “Andrei”. Fără statut social, fără nivel financiar, fără CV, fără listă de reușite profesionale și premii. Și în momentele alea petrecute împreună, mai rare decât acum 20 de ani, să fiu doar Andrei e suficient.

Ce șansă totuși, nu?, să ai norocul câtorva oameni buni cu care să poți să crești împreună. Ce șansă...

​

​

Îți mulțumesc că îmi citești newsletterul, înseamnă mult pentru mine.

🧩 Dacă simți vreodată că există ceva în viața ta personală sau profesională pe care ai vrea să îl imbunătățești și vrei să vezi dacă și cum te pot ajuta, scrie-mi. Fac asta de 12 ani prin Change Strategy, o metodă de lucru 1 la 1 la intersecția dintre coaching și intervenții strategice și am format peste 100 de coachi și pshihoterapeuți să facă același lucru.

Din când în când, deschid AICI slot-uri în care te poți programa pentru o sesiune inițială gratuită, să ne cunoaștem și să vezi cum lucrez. Poți verifica acum disponibilitatea.

​

Pe curând,
Andrei

PS: melodia săptămânii. :)

​

Daca vrei sa dai Share pe Social Media, gasesti aici varianta web a acestui newsletter.
Daca nu esti abonat, te poti abona aici.

Ma poti urmari si pe

​​​​